См. оригинал
Evacuarea sovieticilor din Bucureşti în decembrie 1989 şi minciunile lui Alex Mihai Stoenescu
În cadrul campaniei de falsificare a istoriei Revoluţiei din Decembrie 1989, desfăşurată de ziarul „Adevărul” în colaborare cu postul B1TV, domnul Alex Mihai Stoenescu a afirmat:
„Blocul sovietic a fost evacuat încă din 9 decembrie 1989. În 9 decembrie 1989 din acest bloc au fost evacuate familiile reprezentanţei sovietice. Femeile şi copiii, cu bagaje, mobilă, cu tot s-au mutat din clădire. În timpul evenimentelor, o subunitate a armatei române a fost trimisă să cerceteze clădirea, întrucît se trăgea din ea.”
(Ziarul „Adevărul” din 15 martie 2010, articolul Schema preluării puterii de către KGB la „Naşul”, ediţie pe internet http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Dosarele_Revolutiei_Schema_preluarii_puterii_in_decembrie_-89_de_catre_KGB-la_- Nasul_0_225578016.html accesat 19 septembrie 2010).
Afirmaţia a fost făcută la emisiunea „Naşul” a postului B1TV şi reprodusă în ziar.
Prin afirmarea faptului că blocul cetăţenilor sovietici a fost evacuat în 9 decembrie 1989 (înainte de revoluţie), Alex Mihai Stoenescu, împreună cu ziarul „Adevărul” şi cu B1TV, sugerează că sovieticii ştiau dinainte ce urma să se întîmple. Iată deci o dovadă că Revoluţia din Decembrie 1989 a fost cu minuţiozitate plănuită dinainte de către KGB, se sugerează cititorilor şi telespectatorilor.
Un sîmbure de adevăr este necesar pentru ca o dezinformare să fie eficientă. În Bucureşti exista. într-adevăr, lîngă clădirea Televiziunii, un bloc de locuinţe care, de ani de zile, era repartizat cetăţenilor sovietici care lucrau în Bucureşti (angajaţi ai ambasadei sau ai unor întreprinderi sovietice care aveau relaţii comerciale cu România). Acest bloc a fost, într-adevăr, evacuat în decembrie 1989, dar nu în 9 decembrie, înainte de revoluţie, ci în 23 decembrie 1989, după ce respectivul bloc a fost ţinta tirurilor „antiteroriste” ale armatei române. Aşadar, nicidecum acea evacuare nu constituie vreo dovadă că sovieticii ştiau dinainte ce urma să se întîmple (motiv pentru care şi-ar fi pus la adăpost cetăţenii) şi deci că revoluţia a fost pusă la cale de sovietici. Cetăţenii sovietici nu au fost puşi la adăpost de evenimentele din decembrie 1989, ci unii dintre ei chiar au fost împuşcaţi cu acel prilej.
La vremea respectivă evacuarea a fost relatată de presa sovietică.
Ziarul „Pravda” - 24.12.1989 a publicat un comunicat al agenţiei oficiale de presă sovietice TASS, în care se relatează faptul că viaţa cetăţenilor sovietici din Bucureşti a fost pusă în primejdie şi cere imperativ celor vinovaţi de această situaţie să înceteze acţiunile. Iată comunicatul agenţiei TASS:
„Din Bucureşti parvin ştiri îngrijorătoare care confirmă că în unele cartiere ale oraşului au loc ciocniri armate. Grupuri de adversari ai transformărilor începute în ţară au atacat clădirea televiziunii române în care se află membrii Consiliului Frontului Salvării Naţionale.
În urma acţiunilor acestor unităţi militare, zona luptelor a cuprins şi blocul de locuinţe în care stau familiile colaboratorilor reprezentanţei comerciale sovietice. Indivizi înarmaţi au pătruns în clădirea din care au deschis un foc intens. În clădire au izbucnit incendii; viaţa oamenilor sovietici, femei şi copii, e în mare pericol.
Soarta cetăţenilor sovietici îi îngrijorează pe cei din Uniunea Sovietică. Le cerem celor care au declanşat aceste acţiuni ce pun în pericol viaţa oamenilor sovietici să renunţe la ele imediat.” (Tălmăcire: Iulian Ciocan de la secţia moldovenească a Radio Europa Liberă)
Un martor al evenimentelor este domnul Viaceslav Samoşchin, jurnalist rus care din 1989 şi pînă în prezent locuieşte la Bucureşti. Domnul Samoşchin a fost în ultimii 20 de ani corespondent la Bucureşti al mai multor publicaţii ruseşti, actualmente fiind corespondent al agenţiei de presă Inforusia. Domnul Samoşchin este şi traducătorul în ruseşte al mai multor scriitori români, printre operele traduse de dînsul aflîndu-se cartea de reportaje „Magistrala Baical-Amur” de Florea Ceauşescu (fratele dictatorului) şi romanul „Ciuleandra” de Liviu Rebreanu. Iată ce mi-a comunicat domnul Samoşchin (prin e-mail) despre evacuarea sovieticilor din Bucureşti:
„Cetăţeni sovietici au fost evacuaţi din blocul acela la 23 decembrie 1989, după ce armata a făcut zob din clădirea aceasta, în momentele acelea toţi locuitorii blocului aflîndu-se în subsolul clădirii. Spre seara acelei zile de 23 decembrie toţi au fost mutaţi în clădirea ambasadei, unde i-am găsit în seara aceea şi am vorbit cu unii dintre ei pe care îi cunoşteam. În aceeaşi seară a fost întreprinsă prima încercare de evacuare a femeilor şi copiilor cu autocarul în direcţia Gării de Nord. Şi eu, împreună cu familia mea (soţia şi doi copii,) mă aflam în autocar. Însă în momentul în care am ajuns la Gara de Nord, prin Calea Griviţei, au început să tragă «teroriştii» şi soldaţii care au fost prin zonă ne-au recomandat să ne retragem la Ambasadă. Abia peste 24 de ore evacuarea s-a reuşit şi eu iar am condus în autocar familia mea la gară. Trenul a plecat undeva la ora 23:00, deci la 24 decembrie si nu la 9 decembrie (…).
Despre evacuare s-a scris în presă, am scris şi eu – ca martor ocular - de pildă, la «Literaturnaia Gazeta» din 27 decembrie 1989. Dar telereportaj amănunţit a transmis principalul canal TV de atunci al URSS, TV Central. Autorul reportajului este colegul meu Serghei Jelezneak, care a fost atunci corespondent permanent al TV sovietic, împreună cu cameramanul Andrei Leonov. De altfel, despre trenul cu cei evacuaţi, adică femei şi copii, s-a dat reportaj prin TV-ul Central şi de la gara de la Chişinău. Trenul cu evacuaţii a fost însoţit de Vladimir Medvedenko, care răspundea la ambasadă pentru problemele de securitate (el a murit aici în urmă cu trei ani, tot a lucrat la ambasadă şi a fost reprezentant oficial al FSB (omologul SRI).”
Într-un al doilea e-mail domnul Samoşchin a revenit cu următoarele precizări:
„Reportaje [despre evacuare] au dat corespondenţii Televiziunii Centrale Sovietice. În materialul meu din Literaturnaia Gazeta despre aceasta a fost doar o menţiune, de genul: Ambasada Sovietică a fost arhiaglomerată de membrii de familii ale lucrătorilor reprezentanţelor sovietice din România. Şi că printre ei au fost şi răniţi.
Deci o mare parte dintre ei proveneau tocmai de la blocul din Piaţa de Gaulle. Unele dintre acele persoane mai lucrează şi astăzi la Bucureşti. Una dintre ele, Iuri Belov (cel care a fost rănit în ziua de 23 decembrie la mînă, cînd a încercat să iasă din clădire ca să-şi vadă ce-i cu maşina lui parcată pe Bd. Aviatorilor), pînă nu demult a lucrat la Bucureşti sau la Ploieşti, la compania «Lukoil». Poate că şi astăzi e aici. Ceilalţi doi, Viktor Ustinov şi fiul lui, Alexei, azi reprezintă la Bucureşti o firmă rusească de echipament energetic şi se ocupă de modernizarea unui bloc energetic de la Centrala Mintia-Deva.
Poate că despre evacuare au scris mai amănunţit corespondenţii ziarelor Pravda şi Izvestia. Colecţiile acestor ziare – sînt sigur că se află la Biblioteca Academiei şi ar putea fi consultate. În general, vă spun, în acele zile am urmărit evenimentele din ţară, adică ce se întîmplă cu România şi românii şi mai puţin ne-am etalat problemele, adică ale cetăţenilor sovietici, deşi aceste probleme, după cum ştiţi dvs., au existat. (…) Domnii Ustinov, Viktor şi Alexei ar putea fi contactaţi pentru un eventual interviu cu ei – ca mincinoşii gen Cartianu sau Stoenescu să fie îngropaţi pe viu încă o dată în delirurile şi născocirile lor.”
Despre propria sa situaţie, domnul Samoşchin relatează:
„În decembrie 1989 familia mea a stat în imobilul Biroului Agenţiei de presă «Novosti», la etajul 1, pe adresa: Aleea Alexandru 40 (actualul sediu al Ambasadei Republicii Moldova), adică la doi paşi de TVR. Faptul că imobilul nostru în dimineaţa zilei de 23 decembrie a fost atacat de o blindată a armatei (mai precis, la ora 11:00), adică s-a tras în plin peste faţada imobilului – aproape concomitent cu atacarea de către armată a blocului sovietic din Piaţa Aviatorilor (azi, de Gaulle) […].. Ambasada a spus să rămînem pe loc pînă la noile dispoziţii. Iar la 18:30 m-au sunat şi au spus să aduc familia la clădirea ambasadei. Cînd peste jumătate de oră am ajuns acolo, am găsit clădirea plină de cei de la blocul de la Piaţa de Gaulle. Ei au rămas fără nimic, toată averea lor a ars în clădire în urma atacului armatei. Vechea mea cunoştinţă Viktor Ustinov, care a lucrat la reprezentanţa comercială, a rămas numai în blugi şi pulover. Şi toată lumea de acolo, la fel. După eşuarea primei încercări de evacuare a cetăţenilor sovietici (femei şi copii), ei au fost cazaţi pentru o noapte şi ziua următoare în sala mare a ambasadei, care a fost acoperită cu saltele.”
În presa sovietică, cea mai completă relatare despre evacuarea cetăţenilor sovietici din Bucureşti pare să fie cea din „Comsomolscaia Pravda” din 11 februarie 1990, sub semnătura lui B. Erşov şi V. Maliutin. B. Erşov este pseudonimul lui Vladimir Vidraşcu, pe atunci corespondent al ziarului „Pravda” la Bucureşti, azi redactor la secţia rusească a postului de radio Europa Liberă / Libertatea. Ziarul „Pravda” nu a dorit să publice acel articol, se pare fiindcă conţinea nişte critici la adresa personalului ambasadei sovietice de la Bucureşti. Ca urmare, articolul a apărut cu întîrziere la „Comsomolscaia Pravda”, iar Vidraşcu a semnat cu pseudonim, ca să nu se interpreteze tendenţios faptul că un angajat al „Pravdei” publică într-un ziar concurent. Domnul Vidraşcu a avut amabilitatea de a ne oferi dreptul de a reproduce articolul din „Comsomolscaia Pravda”. Tălmăcirea îi aparţine domnului Vlad Lupan din Chişinău.
Evacuarea
Sub rafalele de pistoale automate fugeau dezorientaţi femei şi copii. Se trăgea direct asupra locuinţelor lor. Unde să fugi dacă Patria e la sute de kilometri? Şi cine poartă răspunderea pentru cetăţenii sovietici care au nimerit în situaţii excepţionale departe de casă?
Descurcîndu-se în nodul nesfîrşitelor macazuri din preajma Moscovei, trenul, scrîşnind obosit din frîne, s-a oprit la peronul gării Kievski. Pe platformă au trecut în fugă cu sufletul la gură corespondenţi de televiziune. Într-o clipită peronul s-a umplut de sute de oameni agitaţi. Îşi păstrau calmul doar hamalii rămaşi fără treabă, care trăgeau cu ochiul la grămezile de valize şi cutii, apărute pe alocuri lîngă vagoane.
Majoritatea sînt fără bagaje, – a comentat unul dintre ei, cel cu un mai bun spirit de observaţie.
În timpul evacuării nu-ţi arde de boarfe, doar să rămîi viu, – a remarcat cu autoritate altul.
„Pe linia a treia a sosit trenul 605 Bucureşti-Moscova”, au anunţat deodată în gară, de parcă amintindu-şi brusc despre sosirea trenului, întîrziat cu 25 de ore. Pentru călătorii lui s-a încheiat un lung drum spre casă, al cărui început l-au pus evenimentele din decembrie din România.
Unul dintre punctele cele mai fierbinţi ale acestor evenimente devenise zona televiziunii. În apropiere nemijlocită de aceasta se afla blocul de locuinţe al reprezentanţei comerciale sovietice. În dimineaţa de 23 decembrie acesta a fost atacat.
NIKOLAI ZAHAROV (angajat al reprezentanţei comerciale): „Împuşcăturile concentrate asupra clădirii au început la 6.30 dimineaţa. Persoana de serviciu i-a sunat pe toţi şi le-a spus să coboare în subsol. Eu am trimis-o pe soţie cu copiii, iar eu însumi am rămas în apartament – trebuia să iau măcar ceva de îmbrăcat. Dar acest lucru nu a fost atît de simplu. Prin geamuri şi uşi din toate părţile pătrundeau în zbor gloanţe, iar cele de calibru mare pe alocuri pătrundeau şi prin perete. Se trăgea astfel: patru de luptă şi unul trasor. Păi, glonţul trasor, dacă a nimerit pe plapumă, pe aceasta n-o poţi stinge decît cu nisip. Mai pe scurt, am aşteptat acalmia, m-am strecurat în cameră, m-am îmbrăcat şi am coborît. Iar în acest timp în apartamentul lui Litvinov începuse deja primul incendiu. Băieţii s-au aruncat să-l stingă, dar de unde! Ce-i drept, printre oameni n-a fost nici un fel de panică. A existat legătură permanentă cu ambasada. Telefonau de acolo, se interesau din ce se trage. Ne-au mai rugat să numărăm tancurile. Le răspundeam că nu putem scoate capetele. Ne linişteau, ziceau că dispun de informaţii, că peste juma’ de oră totul se va termina.”.
IURI USACIOV (angajat al reprezentanţei comerciale): „În această zi eu făceam de serviciu în reprezentanţă. Ni se telefonează din blocul de locuinţe, sîntem informaţi despre evenimente. Pe atunci situaţia nu era prea clară. Discuţi cu ei prin telefon – panică parcă nu există, ce-i drept, se simţea că acolo e greu. Dar şi la noi, aici, totul bubuia împrejur. A-i evacua pe ai noştri din clădire nu se putea, dacă făceai legătura cu ambasada – ei chestiunea privind evacuarea din clădire nu o pun. Zic: ţineţi legătura cu noi – şi gata. Apoi am predat schimbul. Am stat aproape 24 de ore aici, deoarece nu era posibil să ieşim.”
NIKOLAI ZAHAROV (angajat al reprezentanţei comerciale): „Asupra uşilor clădirii noastre au început să tragă din pistoale automate, astfel ca să «decupeze» lacătele. S-au năpustit soldaţii şi voluntarii, strigînd: «Teroriştilor! Ieşiţi!». Dracul ştie ce era în capul lor. Cineva a apucat un scaun, l-a strivit de masă, apoi sărind pe aceasta, a strigat că, chipurile, acum îi vor nimici pe toţi. Unul dintre noi a spus: «Nu trageţi, aici sînt femei şi copii ruşi şi, în general, acesta este blocul de locuinţe al ambasadei!». Da’ de unde! «Sînteţi terorişti, zice, şi trageţi în noi de sus!» Pe mine şi pe încă patru oameni ne-au luat ostatici. «Mîinile la ceafă şi marş spre ieşire!». Ne-au scos, înghiontindu-ne cu ţevile, în curtea interioară. Iarăşi repetă: «Sînteţi terorişti, vă împuşcăm chiar acum!». Kuzmin scoate legitimaţia sa, o prezintă, iar în replică: «Ah, aici chiar şi româneşte e scris! Deci precis că sînteţi terorişti!». După toate aparenţele erau băieţi de la ţară, tineri de aproximativ 18 ani şi, după cîte mi s-a părut, nu erau complet treji. Lui Kuzmin au vrut să-i scoată inelul. Acesta a încercat să se opună – a fost lovit cu patul armei în cap. Şi atunci, spre norocul nostru, de sus s-a tras cu gloanţe de calibru mare. Toţi s-au culcat. Iar peste 15 minute ne-au eliberat. Noi, cîţiva oameni, ne-am adunat împreună – familia mea nu am putut s-o găsesc – şi am rupt-o la fugă, cu întreruperi, prin piaţa din faţa clădirii. Tirul de acolo, în acest moment, era groaznic. Soldaţii doreau să pună stăpînire deplină pe clădirea noastră ca să termine cu luptătorii securităţii. Să înăbuşe focarul.”
Se înţelege, oare, că edificiul în care locuiesc oamenii sovietici, în situaţii excepţionale, s-a transformat într-un „punct de foc”? Doar există documente care reglementează amplasarea teritorială a edificiilor sovietice peste hotare. Şi, deşi ele sînt prevăzute pentru uz de serviciu, mulţi dintre conlocuitorii noştri, care nu au acces la acestea, ne-au expus raţionamentele lor, care în principiu coincid cu prevederile acestor acte normative. Nu se poate, ziceau ei, să cazezi cetăţenii U.R.S.S. în apropiere nemijlocită de reşedinţa conducătorului de stat, de traseul principal guvernamental şi de telecentru. Aceste obiective sînt strategice şi în momente critice devin surse de pericol sporit. Desigur, „cine s-ar fi gîndit” că cel mai solid şi, s-ar părea, de neclintit „regim socialist” se va dovedi un colos pe picioare de lut şi se va nărui peste noapte? Cu adevărat, cine? Evident, acei a căror datorie profesională era să urmărească situaţia din ţară, să analizeze şi să prezică dezvoltarea ei. Fie nu pe un an, nu pe o lună, ci… măcar pe trei zile înainte.
NIKOLAI ZAHAROV: „Nu se ştie ce ar fi fost mai bine – să fi rămas în clădire sau s-o fi părăsit. Nouă, desigur, ne-a mers, că nimeni n-a fost omorît. Ce-i drept, răniţi au fost. Un specialist de al nostru, Moţarev, în acest timp se întorcea cu maşina din delegaţie, încerca să răzbată la reprezentanţa comercială. Vreo 300 de metri îi rămăsese – au tras asupra maşinii, un glonte i-a blocat cablul de frînare. A sărit din automobil, ascunzîndu-se după un copac. Aici l-au şi ajuns – l-au rănit la o mînă. S-a adăpostit în casa scării unui bloc, s-a bandajat cu cămaşa, au ieşit nişte români care l-au ajutat. Iar al doilea – Iuri Belov – stingea în blocul de locuinţe incendiul de sus. La coborîrea pe scara de incendiu, pe neprins de veste au apărut oameni în uniforme. «Stai!» – el a fugit de ei înapoi în sus. Ei din urmă – o rafală de armă. La fel l-au nimerit, în mînă. Apoi românii l-au dus la spitalul orăşenesc.
Nu am avut de ales. Deoarece am fost alungaţi din casă, ne-am dus la ambasadă. A mers cu noi reprezentantul comercial cu soţia şi nepoţelul, alţi băieţi. Acolo de îndată am început să căutăm familiile noastre. Mie pe urmă soţia mi-a povestit că soldaţii i-au scos din clădire, urcîndu-i într-o maşină românească, care i-a adus pînă la ambasadă.
În sfîrşit, toţi s-au adunat în ambasadă. Femeile erau în stare de şoc. E de înţeles, totuşi, patru ore şi jumătate sub un tir neîntrerupt, înţelegînd că n-ai de unde aştepta ajutor. E adevărat, nouă, încă în blocul de locuinţe, ni s-a spus prin telefon: cică, «ţineţi-vă, acuş’ va fi transmisă Declaraţia Guvernului Sovietic!» [este vorba de declaraţia transmisă de agenţia TASS pe care am reprodus-o mai sus]. Nouă, însă, în situaţia aceea, judecaţi şi voi, de la această declaraţie nici cald, nici frig nu ni s-a făcut.”
MARGARITA ŞCERBELIOVA (angajată a reprezentanţei comerciale): „Am fost cazaţi cu copiii în sala de festivităţi a ambasadei, pe saltele fără cearşafuri. S-a anunţat că rezervele de apă şi alimente sînt limitate. Desigur, a fost greu. Unele familii au pierdut, literalmente, totul. E de înţeles că era imposibil de creat comodităţi elementare pentru toţi. Dar măcar pentru unii. Pentru ei, pur şi simplu, nu s-a găsit căldură omenească…”
Acelea au fost zile şi nopţi de insomnie. Bărbaţii au trebuit să se împartă între obligaţiile de serviciu şi apropiaţii lor. Însărcinarea de a apăra ambasada s-a lăsat ca o povară grea pe umerii diplomaţilor. A se ţine cont că ei erau înarmaţi doar cu imunitatea diplomatică, a cărei ineficienţă în condiţiile respective au demonstrat-o evenimentele dramatice din blocul de locuinţe al reprezentanţei.
Evoluţia situaţiei de luptă a pus, în sfîrşit, conducerea ambasadei în faţa necesităţii de evacuare urgentă. În amurgul ce se lăsa gloanţele trasoare lăsau deasupra ambasadei una după alta traiectorii de foc în direcţia Gării de Nord, sugerînd, literalmente, direcţia în care nu era încă tîrziu să fie duşi oamenii. De fapt, a face acest lucru, probabil, era deja tîrziu. Prima încercare de evacuare nu a reuşit.
IURI USACIOV: „Mulţi erau împotriva evacuării, pentru că după cele suportate se îndoiau: vor putea oare ajunge pînă la gară? Doritorii au încăput într-un autobuz. Au ajuns la gară, iar acolo a început tirul. Cu greu au urcat de-a valma în autobuz şi cît au putut de repede au pornit de acolo. Iar a doua zi, cînd iarăşi s-a început organizarea evacuării, toate femeile au zis că nu vor pleca seara, doar la lumina zilei. Am încercat să facem legătura cu calea ferată, ca trenul să plece mai devreme. Acest lucru s-a dovedit imposibil. Au căzut şi variantele de a trece prin Bulgaria. Apoi s-a anunţat că evacuarea se face în mod obligatoriu pentru toţi. Pentru că nu e clar ce întorsătură vor lua toate astea mai departe. În ultimul moment ni s-a spus că bărbaţii în ale căror familii sînt doi copii îi pot însoţi pînă la Moscova, apoi să se întoarcă. Dar de la început problema se punea astfel: dacă pleci acum cu familia, atunci socoate că această deplasare peste hotare a fost ultima. Eu i-am însoţit pe ai mei pînă la frontieră.”
NIKOLAI ZAHAROV: „Eu înţelegeam că aici, cu soţia şi doi copii, nu aveam ce face. Soţia mi-a zis că ar trebui să merg şi eu, dar nu am putut din cauza obligaţiilor de seviciu. Totuşi, aveam în răspundere cadrele, trebuia sa ţin evidenţa: cine încotro a plecat, cine a rămas. S-a adunat un grup în autobuz, responsabil de eşalon a fost numit adjunctul reprezentantului comercial Iakovlev, iar de autobuz – eu. Trebuia să ducem acest lot la gară, după aceasta să plecăm să luăm oamenii de pe strada Vlaicu. Conducătorul tabului oferit nouă pentru însoţire a spus că nu ştie unde se află această stradă şi de aceea va merge cu noi. A ieşit, că noi în «pazicul» [denumire populară a autobuzului rusesc produs de uzina PAZ] nostru cu acoperiş din sticlă am trecut înainte, luînd sub acoperire tabul. Ajungem pe strada Vlaicu, iar femeile ne spun:«aici adineaori a avut loc un tir intens, noi nicăieri nu vom merge!». Noi încercam să le convingem, să le impunem, cum puteam, deoarece ordinul prevedea evacuarea oamenilor. I-am adus cu bine pînă la gară, dar trenul plecase deja.”
Trenul a plecat deja. Cîtă ironie tragică se ascunde în acest al nostru „trenul a plecat”. Să ne amintim de cîte avertismente groaznice de pericol au fost pline zilele din momentul primelor împuşcături în Timişoara. Multe trenuri au plecat de atunci conform orarului. Mulţi străini au plecat pe şosea spre hotarul bulgăresc, au decolat cu avioanele spre propriile ţări…
Ceea ce în mod obişnuit numim interese politice superioare şi de această dată, din inerţie, a prevalat asupra adevărului. S-ar părea, evident, că nu există nimic mai scump decît viaţa omului. Iar dreptul de a o supune pericolului, sperînd într-un iluzoriu „poate”, nu îi este dat nimănui.
Dar dacă a fost pierdut momentul? Se micşorează, oare, atunci responsabilitatea acelora cărora li s-au încredinţat destinele oamenilor? Să încercăm să ne punem o astfel de întrebare, paradoxală s-ar părea, la prima vedere: era nevoie de o astfel de evacuare – noaptea tîrziu, în necunoscut, cînd nu ai garanţia reuşitei? Unul dintre noi l-a întrebat atunci pe lucrătorul de răspundere al ambasadei: „Ne puteţi garanta securitatea familiilor noastre pe parcursul drumului?” Răspunsul a fost: „Oare cine o poate asigura acum?” Aşa au fost trimise cîteva sute de cetăţeni sovietici spre Patrie.
IURI USACIOV: „La gară am convenit că femeile cu copii mici le vom îmbarca în primul şi al doilea vagon. Dar cum să deosebeşti în această mulţime de oameni – cine e cu copil mic şi cine e cu altfel de copil? Trebuia, desigur, alcătuită lista din timp. Iar noi nu aveam măcar lista comună a celor care pleacă. Nimeni nu a fost repartizat după locuri. Cel mai trist este faptul că cei care au suferit cel mai mult au rămas fără locuri. Aceştia au fost nevoiţi să călătorească în compartimente supraaglomerate.
Deja pe drum prin vagoanele din faţă a trecut însoţitorul român de tren, care a ordonat tuturor să se culce la podea, fără a mai explica ceva. Unele femei au devenit isterice. «Unde am ajuns? De ce stăm?» Apoi ne-au spus că înainte ar fi fost deteriorat un cablu de contact sau chiar substaţia, se va repara în cîteva ore. Mai tîrziu ne-au rugat să baricadăm cu valize şi cutii ferestrele din toate compartimentele. Deşi, în caz de ceva, ce rost ar avea – doar pentru liniştirea conştiinţei.
La plecare am luat cu noi conserve, lapte. Am început să împărţim aceste conserve la zece vagoane. A rezultat o cantitate mizeră. În timpul staţionării românii din localitatea apropiată ne-au adus pîine. Ei, totuşi, în provincie primesc pîinea pe cartele. La o staţie, specialiştii noştri care lucrează la periferie au aflat de tren, au fiert cartofi cu carne înăbuşită şi i-au adus direct la vagoane.
Pe drum discutam în principal despre cei rămaşi. Toţi înţelegeau de minune că ne-au pierdut din vedere. Nu aveam siguranţa că la Moscova sau la ambasadă ştiu unde ne aflăm. Glumeam: aşa am încurcat urmele, că nu numai ambasada, dar nici securitatea românească nu ne va mai găsi.”
Nu ne-a găsit. Oamenii, pur şi simplu, au avut noroc.
B. Erşov[Vladimir Vidraşcu], V. Maliutin, Bucureşti
Grupaj realizat de Marius Mioc